Într-un moment din viață mea am fost aproape de a mă pierde pe mine însămi.
Singurul lucru pe care îl mai simțeam era durere, o durere care parcă îmi invadase tot corpul. Așa cum îl numește Eckhard Tolle, “corpul durere”[1] pusese stăpânire pe mine.
Îmi sunt cunoscute simptomele depresiei (am mai fost pe acolo în plimbare 🙂 și am hotărât că nu vreau să mă mai plimb prin acea grădina).
Am decis să mă ajut și să abordez lucrurile așa cum aș face-o cu o altă persoană.
O prima încercare a fost să îmi aplic tehnică “Ce sfat ți-ai da acum, de la vârstă de 70 ani?” – Nu a funcționat! Simțeam că mă doare groaznic de tare tot corpul.
A două încercare a fost să abordez lucrurile dintr-un alt cadru de referință! Fiind o persoană emoțională, am privit schemă EMOȚIE – ACȚIUNE – GÂNDIRE și am încercat să ies din zona EMOȚIE și să tratez lucrurile “la rece” folosind GÂNDIREA.
Această schimbare a cadrului de referință mi-a fost în acest moment fantastic de utilă. M-am detașat puțin de emoțiile pe care le trăiam și mi-am concentrat gândurile asupra lucrurilor pe care le știu.
Mi-am spus: Cristiana, așa cum știi, pe tine nu te definește o emoție puternică, pe tine nu te definește o situație inconfortabilă, pe tine nu te definesc relațiile pe care le ai, tu ești TU..
Cristiana, încearcă să îți amintești când ai simțit o stare mare de fericire și de libertate? Și așa am început plimbarea pe “Linia Timpului”[2] meu.
Răspunsul intern a venit – Atunci când m-am descoperit pe mine însămi! Tocmai împlinisem 30 ani și îmi serbam ziua în spitalul din Schladming, în Austria, unde îmi rupsesem articulația cotului într-un accident la schi. În acea săptămâna în spital, m-am descoperit pe mine însămi. Acolo am fost EU! Forțată de împrejurări externe, am fost “dezbrăcată” de toate foile de ceapă care acopereau esență mea. Toate aspectele exterioare care mă defineau acasă, aici parcă disparuserea: Nu mai eram Training Managerul apreciat dintr-o multinațională (eram o pacienta) , nu mai eram fiica educată și responsabilă dintr-o familie bună (eram o româncă – și atât), nu mai avea nimeni nevoie de ajutorul meu (dar eu aveam nevoie de ajutorul multora), nu mai eram tânăra care locuiește în Dorobanți (locuiam în camera 35 din spital), nu mai eram tânăra femeie elegantă (eram îmbrăcată doar în cămașă de noapte de spital, nici măcar cerceii nu îi mai aveam – îi scosesera în operație).
Aici nu mai aveam nimic și nu mai eram nimic altceva decât EU, Cristiana, cu mâna ruptă. Eram doar EU cu tot ceea ce aveam în minte și în inima! Nu mi-a fost frică nicio clipă. A fost fantastică senzația! Eram liberă, fericită și liniștită! Mi-am descoperit esența…eram o puștoaică senină și puternică. Această puștoaică pontoasa înveselea pacienții și asistentele, această puștoaică a avut puterea de a face o recuperare extrem de dureroasă.
Această puștoaică a devenit OM ÎNTREG și s-a găsit – în săptămâna în care a pierdut tot și s-a rupt!
[1] ”Puterea prezentului”– Eckhard Tolle
[2] Linia Timpului: Tehnica folosita in coaching si in NLP
